Eram în vacanţa de vară de la finalul clasei a VI-a când am făcut cunoştinţă cu Emi, o copilă cu un an mai mică decât mine, dar la fel de zglobie şi energică. Fiind în vizită la verişorii mei din satul vecin, n-am stat decât câteva zile, însă a fost suficient ca noi să devenim "cele mai bune prietene". Pot să spun că datorită ei mi-am perfecţionat mersul pe bicicletă, întrucât toată ziua colindam uliţele călare pe biciclete, cântând. Da, cântând! Puţin ne păsa nouă că lumea se uita nu-ştiu-cum, noi o ţineam una şi bună.
Mi-a părut rău când a venit timpul să plec. Însă ea a venit la mine şi mi-a cerut să facem schimb de adrese, să păstrăm legătura. Am acceptat pe loc, iar în septembrie, cu puţin timp înainte să înceapă şcoala, m-am pomenit cu o scrisoare de la ea. I-am răspuns în aceeaşi săptămână, iar scrisorile au început să curgă cu o frecvenţă destul de mare, ceea ce mă bucura nespus. Eram în culmea fericirii de fiecare dată când găseam în cutia de poştă o scrisoare adresată mie şi doar mie!
Deşi nu era prima oară când scriam şi primeam scrisori, de data asta era diferit, întrucât cu toţii, cred eu, le-am scris cel puţin o dată părinţilor, atunci când eram plecaţi undeva. Cam aşa şi la mine. Iar în general, prima scrisoare către ai mei o redactam, împreună cu soră-mea, în primele zile după ce ajungeam la sat, rugându-i să ne trimită diverse chestii "vitale", uitate acasă în graba plecării.
Revenind însă la Emi, ea a fost prima persoana cu care am corespondat în adevăratul sens al cuvântului. De la formaţii preferate, cum e vremea pe acolo sau ce materii ne plac la şcoală, până la dilemele "existenţiale" specifice vârstei, de genul "îmi place de Bogdan, azi la info am stat în aceeaşi banca, oare s-a prins că îl simpatizez?". Din păcate, după ceva timp scrisorile au început să vină din ce in mai rar, până când au incetat de-a binelea.
Următorul pe listă e Sorin, un prieten din Rm. Vâlcea, care mi-a făcut o surpriză plăcută într-o zi călduroasă de final de vară, in 2001. Ajunsesem acasă, iar tata m-a anunţat că am primit ceva. Mă gândeam eu că ar putea fi vorba de o scrisoare, dar în niciun caz de la el! Ce m-a surprins şi mai mult este că, pe lângă scrisoarea propriu-zisă, mi-a trimis şi o poză cu el, pe care cred ca o mai am şi acum.
Sporadic, m-am conversat prin scrisori şi cu Cristina, una dintre cele mai adorabile fete pe care le-am cunoscut vreodată şi una dintre puţinele persoane care mi-a înţeles vreodată gândurile.
Dar asta se întâmpla demult, iar ultima scrisoare cred că am primit-o prin clasa a X-a. Recunosc că nici eu n-am mai scris de atunci. Şi parcă mi-e dor...
Acum mă chinui să reînvii acest obicei, dar când mă văd în faţa unei foi albe, parcă nici nu ştiu cum să încep. Iar de când m-a apucat febra internetului, cu atât mai greu îmi e să scriu o scrisoare. Mai repede scriu un mail. Deşi, chiar şi la capitolul ăsta stau destul de prost, dat fiind că i-am promis cuiva un mail acum câteva luni, pe care nici acum nu l-am scris.
Mi-e dor! Mi-e dor să mă uit în cutia de poştă şi să găsesc o scrisoare pe care numele meu este scris de mână, nu la calculator. Şi mi-e dor să primesc un email care să nu conţină ştiri, invitaţii pe diverse site-uri sau comentarii primite, ci unul care să înceapă cu "Dragă Dora...".
Posts
